By habarnistul:
& by Caudillo:
TimpulBukarest_1944_06-1705306923__pages131-131 ActiuneaBucaresti_1944_01-04_Editia2-1741378192__pages147-147 Flacara_1983-01-1621994750__pages17-17Torpila terestra Eremia , cea care nu a existat
April 9th, 2026 
admin 
Posted in 
Tags:
Io zic că am pus suficiente link uri pentru acest subiect .
Doream sa scriu un articol pe aceasta tema și m am interesat de planuri.
Unul dintre autorii cărții despre generalul Eremia mi a spus că nu are planurile proiectului, exista posibilitatea ca familia Eremia să le aibă, dar nu erau interesați să le publice .
In carte de afirmă că generalul Eremia le a găsit în
arhiva Brigăzii 1 Motomecanizate.
E vorba de 23 de pagini scrise de mână de Eremia, 13 desene și 3 planșe cotate.
Mă gândeam să le caut, dar sănătatea nu îmi permite.
Daca e cineva doritor , știe unde sa le caute, sper că Eremia să fi lăsat ceva acolo.
Am trimis Tehnomil articolul din Flacăra 1983 despre torpila terestră Eremia , e in format PDF și include o schiță a proiectului .
E adevărat că schița seamănă cu vehiculul din fotografie, dar Eremia susținea în articol că nu știa nimic despre vreo concretizare a proiectului sau.
Despre folosirea de camera de televiziune nici vorbă
Îmi merge netul cu căderi de bolovani.
Am trimis Tehnomil articolul din Flacăra 1983 despre torpila terestră Eremia, e in format PDF și include o schiță
Ar putea fi poate un derivat din proiectul lui Eremia, o dezvoltare a lui, si in arhive sa se fi pastrat numele de la proiectul original.
Din ce se speculeaza in acel articol drona poarta ca incarcatura de lupta un proiectil de artilerie cal 150 mm (armata romana avea asa ceva in dotare).
Dar ce ar fi mult mai interesant ar fi speculatia ca era ghidata radio si printr-o camera TV, cutia aceea de deasupra sa fi fost o camera TV, ceea ce ar fi permis ghidarea dronei din pozitii acoperite, adaposturi, buncare, transee macar, care sa protejeze cat de cat operatorul de focul inamic.
Cel mai probabil ce vedem in imagini a fost un prototip, echipat cu ceva echipamente luate din afara si dat fiind timpul si evolutia razboiului, nivelul industriei locale si posibilitatile de import (echipamente radio, camere si statii TV) nu s-a putut trece la oproductie de serie.
Parerea mea e ca a fost totusi una din cele mai destepte inovatii din WW 2, daca s-ar fi reusit o productie de serie mare, ar fi putut fi echivalentul (terestru) din al doilea mondial al dronelor FPV de azi, in special in rol antitanc.
Dar cred ca daca sunt adevarate speculatiile privind echiparea si controlul, era un pic prea avansata pentru timpurile alea. Asta fara a pune la socoteala si posibilitatile (sa nu mai zic mentalitatile) de a instrui suficienti operatori, la noi nici macar azi nu pare sa fie mare vanzoleala desi vedem ce se intampla in Ucraina de ani de zile deja
In primul rand salut aparitia acestei postari , poate ne mai lamurim pe subiect.
Problema cu torpila terestra Eremia este ca desi exista o asemanare intre vehiculul desenat de Eremia si vehiculul din fotografie, generalul Eremia sustine ca nu a existat nici un prototip al torpilei terestre Eremia,dar cel mai bine este explicata situatia in articolul din Flacara, sper sa apara acest articol , ca sa discutam pe ceva concret.
Am gasit un video pe YT referitor la vehiculele din aceeasi categorie , au fost mult mai multe decat imi inchipuiam. Se poate activa traducerea din rusa
https://youtu.be/EmGp0B-_ASE?si=XPBPBaiQxK9ZrmUs
Am mai gasit un Teletank sovietic, folosit se pare si in Winter war
https://en.wikipedia.org/wiki/Teletank
https://shvachko.net/?p=2401&lang=en
https://oinfo.ru/news/?id=1683
Esența este următoarea: batalionul nostru era format din grupuri de luptă pereche de tancuri T-26. Fiecare pereche includea un tanc de comandă, denumit TU, și teletancul în sine, TT. Tancul TU avea un operator în echipaj, care controla al doilea vehicul prin radio. Se putea deplasa cu aproximativ un kilometru în fața tancului de comandă și era înarmat cu un sistem de arme unic. Acest tanc putea crea o perdea de fum – avea un tanc special în acest scop. Proiectanții au prevăzut ca acest tanc să livreze arme chimice mai aproape de inamic și să le distribuie fără a pune în pericol echipajul. Era echipat cu un aruncător de flăcări, activat tot prin comandă radio. Exista și o mitralieră DT. În cele din urmă, exista o modificare specială a teletancului, fără turelă, dar cu blindaj ranforsat și un șasiu special conceput, semnificativ mai fiabil decât cel al tancului T-26 de serie. Acest tanc putea livra o ladă specială, protejată de un blindaj de 30 de milimetri, către o cutie de explozibili inamică. Conținea 500 de kilograme de explozibili. O comandă radio activa mecanismul de declanșare a bombei. La impactul cu solul, fitilul se declanșa cu o întârziere de 15 minute – timp în care tancul trebuia să facă marșarier la o distanță sigură. Explozia unei astfel de încărcături putea distruge chiar și cele mai formidabile cazemate din beton armat, aflate la patru etaje mai jos. Batalionul nostru avea un singur grup din aceste vehicule, care a participat la campania finlandeză. Sarcina principală a acestor teletancuri era de a străpunge liniile defensive fortificate, cum ar fi Linia Mannerheim. Ofițerii care ne-au antrenat aveau și ei experiență în campania finlandeză
Подробнее: https://oinfo.ru/news/?id=1683
@radu
Romania a avut in dotare Skoda R150 , un obuzier de cal 150 mm din generatia WW1 . Parerea mea este ca era mai simplu sa foloseasca o bomba de aruncator de cal 120 mm , cea copiata dupa sovietici … efectul exploziv era oarecum asemanator , dar vorbim de un proiectil mult mai usor de transportat . Folosita cu discernamant , torpilele terestra Eremia (in cantitati suficiente ) ar fi putut fi mai utila decat imensul Schwerer Gustav in asaltul Sevastopolului , cu costuri mai mici . Desigur , nu a fost cazul …
Sa iei Flacara lui Paunescu drept sursa de informatii stiintifice e cel putin o naivitate, dar fanaticii nu verifica niciodata informatiile, e intr-un ziar, deci e adevarat, asta e toata educatia lor in domeniu.
Cristoiu cu gaina lui care nascuse pui vii n-o fi scris nimic?
“TORPILELE TERESTRE” EXISTAU DEJA DE MINIM 25 de ANI.
Fix cu numele asta, pe care si inginerul roman l-a folosit.
Aia a vazut la francezi, aia a incercat sa faca si el, copiind numele existent.
“Torpille Terrestre
Ground Torpedo
Cette « torpille terrestre électrique » qui semble issue des ouvrages de Jules Verne fut proposée par M.Gabet et Aubriot était capable de porter 200 Kgs d’explosifs dans les tranchées adverses. Il était alimenté par fils (et peut-être guidé aussi par débrayage des chenilles ?) . Cet appareil qui date probablement de 1915 et qui est présenté comme une « curiosité » par Science & Vie après la guerre, ne fut pas retenu pour une construction en série … il anticipe pourtant de façon remarquable les « Goliath » de la 2e GM !
This « electrical ground torpedo » which seems striaight out of a Jules Verne novel, was proposed (probably in 1915) by MM Gabet and Aubriot. The machine could carry 200 Kgs of explosive material in the enemy trenches. It was fed by two electrical wire wound down behind it . It was probably guided by clutching in or out the side tracks. Presented as a mere « curiosity » by the popular magazine « la Science et la Vie » after the war it was not series-produced …yet it anticipates remarkably the WW2-era Goliath !
Source : la Science & la Vie”
“Aceasta viziune zguduia din temelii balistica traditionala”, ai de plm, mare e gradina…
Si inca mai sunt unii sa creada copilariile alea.
Pe blog de specialitate!
Macar Flacara nu abereaza ca avea si camera TV.
Iar rusii au folosit in lupta, in Finlanda, tancuri-drona.
Fara mare (nici macar mic) succes, un exemplu concret de tehnologie foarte avansata, vizionara, dar prea imatura.
“Work on the development of remote control tanks in the Soviet Union began in the second half of the 1920s, with two main laboratories working on remote control concepts. The Military Electro-Technical Academy (VEhTA) worked on a remote control system for the KS tank, while the Central Cable Communications Laboratory (TsLPS) worked on a similar system for the MS-1 (T-18) tank. From a Red Army perspective, the potential for tele-tanks was wide-ranging; as such weapons could be used for reconnaissance, clearing minefields, for approaching hardened defences and perhaps as mobile anti-tank vehicles, all with maximum effectiveness for minimum Red Army risk or loss.
The early experiments were, as might be expected in the late 1920s, relatively primitive regarding remote operation options, and there were issues with range and stable communication. By 1932, however, the technology was becoming viable as a potential military weapon, and work on the subject expanded exponentially. A system designated ‘Pirit-1’ was developed for the T-26 light tank in 1932, and improved in 1933 as the ‘Ozon’. In January and February 1933, the coldest months of the Russian winter, the MS-1, T-26 and T-27 were all tested at a polygon in the Leningrad Military Region (LVO), with remote control trials even being undertaken from an R-5 aircraft.”
* Prin 2000 primele 2 poze le-am postat pe site ul tankhistory [proveneau din revista Natura…2 poze si cateva cuvinte 1943 ][nu stiam atunci ca se numeste “torpila Eremia”]
https://web.archive.org/web/20011107061811/http://www.militarygameronline.com/tanks/
** s-a scris si pe secretprojects 🙂
https://www.secretprojects.co.uk/threads/romanian-remote-controlled-tracked-mine-1944.33677/
Surse rusesti topwar despre teletank
https://en.topwar.ru/72273-pervye-roboty-na-frontah-vtoroy-mirovoy-voyny.html
http://topwar.ru/uploads/posts/2015-04/1428020771_ttu.gif
http://topwar.ru/uploads/posts/2015-04/1428020771_ttu.gif
There are a total of two known cases of the actual use of teletankov in combat conditions. For the first time, Soviet teletanki were used in February 1940 during the war with Finland. Machines were used in the area of Vyborg. Before the advancing line tanks, a number of TT-26 teletanks were launched. However, most of them simply stuck in the funnels from the shells and was destroyed by fire Finnish 37-mm anti-tank guns “Bofors”.
https://en.topwar.ru/2181-teletanki-sssr-vo-2-j-mirovoj.html
http://topwar.ru/uploads/posts/2010-11/1289312314_1288760899_9.jpg
In the Soviet-Finnish war 1939-40gg. for the first time in stories Soviet troops used radio-controlled tanks XTT-26 (chemical teletank) – 26, in some sources it is called OTT-26 (flame-thrower))
Sovieticii au mai avut o tancheta T27
https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A2-27
Aici T27 transportata de un avion TB3
https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A2-27#/media/%D0%A4%D0%B0%D0%B9%D0%BB:T-27_tb-3.jpg
https://war-book.ru/t-27-tanketka/
https://war-book.ru/t-27-tanketka/#photos-19
https://war-book.ru/t-27-tanketka/#photos-18
Interesant este ca a existat o varianta telecomandata a T27
https://en.topwar.ru/2181-teletanki-sssr-vo-2-j-mirovoj.html
The second and, apparently, the last case of the use of teletank occurred in the 1942 year near Sevastopol. February 27 our troops used remote-controlled wedges. These were old T-27 type vehicles, withdrawn from the combat units by that time and remaining only in training units
The armament was removed from the tankettes and replaced with a powerful charge of TNT. The tankettes were controlled by wires. The remote control equipment was created in Moscow at Plant No. 627 of the People’s Commissariat of the Electrical Industry under the leadership of military engineer 3rd rank A.P. Kazantsev. Kazantsev later became a famous science fiction writer. Six such tankettes were delivered to Crimea. On the morning of February 6, the tankettes were released onto German positions. Two tankettes exploded on enemy positions, two more were blown up before reaching the target, and two were destroyed. artillery by German fire.
………
https://en.topwar.ru/72273-pervye-roboty-na-frontah-vtoroy-mirovoy-voyny.html
The second (and most likely the last) case of using teletankov in battles occurred in the 1942 year near Sevastopol. 27 February 1942, the Soviet troops used guided wedges here. These were the old T-27 vehicles, which at that time had already been removed from the combat units, they remained only in the training units. Armament from these tankettes was removed, and instead they installed powerful charges of TNT.
The tankettes were controlled by wires. The remote control equipment was developed in Moscow at Plant No. 627 of the People’s Commissariat of the Electrical Industry under the leadership of military engineer 3rd rank A. P. Kazantsev. He would later become a famous Soviet science fiction writer. Six such teletanks were delivered to Crimea. They were released to German positions on February 6. Two tankettes managed to explode on enemy positions, two more were blown up before reaching the target, and two were destroyed by German fire. artillery.
…….
Conform surselor rusesti T27 teletank a fost folosita in Crimeea , langa Sevastopol.
Prin zona s-au aflat si trupele romanesti.
Interesant este ca mai multe surse dau ca T27 in dotarea armatei romane, cei drept nu se specifica daca au fost in varianta teletank
https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A2-27
Un număr de tanchete T-27 au fost capturate de Wehrmacht în 1941. Mai multe surse, cum ar fi cartea de referință ilustrată a lui I. P. Șmelev [ 10 ] , susțin că Wehrmacht-ul a folosit tanchetele T-27 în scopuri auxiliare (patrulare, remorcare tunuri antitanc). Conform aceleiași cărți, tanchetele T-27 au fost transferate aliaților Germaniei naziste; de exemplu, Ungaria a primit 9 exemplare, iar mai multe au ajuns în România și au fost folosite în forțele lor armate
https://en.wikipedia.org/wiki/T-27
Two T-27 tankettes were captured by Romanian forces as of 1 November 1942.[4]
4. Mark Axworthy, Cornel I. Scafeș, Cristian Crăciunoiu, Third Axis, Fourth Ally: Romanian Armed Forces in the European War, 1941-1945, p. 220
Acu’ ce pot zice, e posibil ca militarii romani sa fi incercat o varianta ghidata a unei tanchete, sursele rusesti afirma ca varianta T27 teletank a fost folosita in crimeea impotriva germanilor, dar istoriografia sovietica nu prea facea diferente intre trupele germane si aliatii lor , de regula inamicii erau fascisti , hitleristi ,etc
Avusese loc si incidentul de la Odesa , cand a explodat o cladire folosita de militarii romani si germani, nu s-a stiut cum a fost declansata explozia , militarii romani banuiau ca a fost declansata prin radio de pe un submarin, deci militarii romani erau constienti de potentialul unor arme telecomandate.
Daca intr-adevar au incercat sa construiasca o “torpila terestra dirijata” pornind de la proiectul Eremia , sau de la varianta T27 , numai o studiere amanuntita a arhivelor ne ar putea da raspunsul
M-am uitat pe cariera lui Eremia, omu a fost deputat in Marea Adunare Nationala in epoca stalinìsmului.
Comunist inflacarat (naiv, idealist, sigur ca da, dupa ce l-au scos de la butoane doar) din moment ce l-au facut sef la Academia Politico Militara.
A contat ca era casatorit cu o Abramovici, dosar beton de cadre, origine foarte sanatoasa a sotiei. Ei i-au dat voie sa plece in State definitiv, in timpul stalinismului, oprimata saraca femeie.
Pe vremea lui Stalin, pe care el l-a criticat dupa ce a dat coltu doar, ca a crezut ca o sa se dea liber la gura, dar s-a cam grabit.
Deci disident sef de Academie Politico-Militara, cand rusii hotarau orice numire la CAP, el cica e Soljenitan al nostru…
Fix genul lui Bruckan.
Niste Wiki, ca asa e si personaju:
“După 23 august 1944
Urmează o ascensiune rapidă, la 23 august 1949 fiind avansat la gradul de locotenent colonel, la 9 mai 1950 la cel de colonel și la 2 octombrie 1952 la gradul de general-maior (cu o stea).[4] A fost numit pe 9 septembrie 1952 în funcția de ministru adjunct pentru construcții și cazarea trupelor, funcție pe care o deține până la 5 octombrie 1953. Ca militar, Ion Eremia a îndeplinit, până în 1950, diferite funcții, precum cea de redactor-șef la Glasul Armatei, șef al Casei Centrale a Armatei sau comandant al Academiei Militare Politice. De asemenea, din august 1945 și până în februarie 1948 a fost deputat în Marea Adunare Națională.
În 1965, prima soție a generalului, actrița Reghina Abramovici și cei doi copii, se stabilesc definitiv în SUA.”
A facut si “front”.
De protocol, bineinteles.
“În vara și toamna anului 1941, după intrarea României în cel de-al doilea război mondial, participă la acțiuni militare pe front, cu Batalionul Transmisiuni Motorizat, luptând în regiunile Chișinău și Tighina. În perioada aprilie 1942 – septembrie 1943 luptă în cadrul Diviziei 1 Pază – „Ucraina”, îndeplinind funcția de comandant de companie.”
Transmidiuni motorizate, adica hat, departe de contact si in divizie paza, care nu lupta, pazea.
Ionica Fonosch
Site ul acela a fost extraordinar, ca și munca ta.
Ar fi minunat să apară o varianta updatată.
Sărbători fericite!
* Hristos a Inviat ! *Un Paste fericit tuturor si o seara cat mai frumoasa !
Colectia Modelism digitlizata 🙂
http://www.cartula.ro/forum/topic/10485-o-veste-trista/page__st__80
https://www.modelism.ro/
https://www.modelism.ro/issues/1995_01/
Aici e un articol despre tunul antitanc Reșița.
E și o fotografie foarte interesantă, poate un pic neclară.
In primul rand, multe mulțumiri doamnei Craciunoiu, și îo zic că meritele lui Cristian Craciunoiu nu sunt apreciate la adevărata valoare.
In al doilea rând, îmi amintesc, deși s ar putea să mă însele memoria, că Nicușor a pomenit odată de o fotografie cu tunul Reșița de 88 MM.
Ionică Fonosch, poate ne faci un pustiu de bine și îl întrebi pe Nicușor de fotografia în cauză!
Multumesc din suflet pentr colectia Modelism !
@Ionica Fonosch, Adevarat a inviat!
Multumiri pentru link.
Atatia cati or mai ramas, multi pasionati s-or bucura sa “rasfoiasca” revistele digitale.
– https://fb.watch/GC2oUnrcb9/
Că tot vorbeați de invenții românești… :))
Părerea mea, hâc…
* Istoria sonarului rusesc/sonar rusesc modernizat in polonia 🙂
http://www.cartula.ro/forum/topic/3171-rachete-si-radare-militare-in-romania/page__st__220
* Sonar rusesd/iranian 🙂
http://www.cartula.ro/forum/topic/3171-rachete-si-radare-militare-in-romania/page__st__220
Desi nu are legatura cu Torpila Eremia , va ofer un mic documentar despre torpilele terestre de pe net ( din nefericire lipsesc imaginile )
Google translate :
Igor Șmelev
Torpile terestre
(vehicule de luptă controlate de la distanță)
Grup telemecanic de tanchete T-38. 1940
Probabil că mulți oameni știu ce este o torpilă. Este un vehicul autonom, autopropulsat, care lansează o încărcătură explozivă către ținta sa pentru distrugere. Torpilele fac parte din arsenalul naval, intrând în serviciu în marine în urmă cu peste 100 de ani. Pierderile enorme pe care aceste arme le-au provocat navelor de luptă și comerciale în timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial sunt, de asemenea, bine cunoscute. Îmbunătățite semnificativ, ele rămân o armă formidabilă în mediul acvatic. Torpilele „aeriene” – rachete propulsate de rachete de diferite tipuri și scopuri – au preluat cel de-al Cincilea Ocean. Dar au existat încercări de a crea torpile „terestre” – adică vehicule care transportă un focos și se deplasează pe suprafața Pământului, depășind obstacolele locale? Da, astfel de arme au fost dezvoltate și utilizate pe câmpul de luptă.
În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), părțile beligerante (Anglia, Germania, Franța) de pe Frontul de Vest, după o scurtă perioadă de manevră (august-septembrie 1914), au ajuns într-un „impas pozițional”.
Acesta a fost numele dat unei situații în care o ofensivă devenea practic imposibilă. Frontul era înghețat într-un șir continuu de tranșee de la Canalul Mânecii până la granița cu Elveția. Acest lucru se datora mitralierelor care doborau infanteria care lansase un atac și încurcăturilor de sârmă ghimpată care împiedicau rămășițele infanteriei să împingă cu baioneta soldații inamici din tranșeele lor.
Firește, această situație a dat naștere unor idei: protejarea soldatului atacator, poate chiar cu armură antiglonț, precum și un mijloc de a depăși sârma ghimpată. O a doua idee a fost crearea unui mijloc de a curăța pasajele prin sârma ghimpată fără a pune în pericol viața soldatului. Echiparea unui infanterist cu o armură de oțel, precum armura unui cavaler medieval, dar impenetrabilă de gloanțele secolului XX, este pur și simplu de neconceput: ar fi prea grea, iar soldatul nu s-ar putea mișca. Ar fi o altă chestiune dacă această „armură” ar fi propulsată de un fel de motor.
Prima idee a condus la dezvoltarea tancului în 1916. A doua a dus la încercări de a crea un vehicul controlat capabil să taie sau să arunce în aer sârmă ghimpată – așa-numita „torpilă terestră”.
Chiar și în Evul Mediu, în timpul asediilor fortărețelor, sub ziduri se săpau tuneluri, în care se plasau cantități mari de explozibili. Totuși, săparea necesită timp. Cât de minunat ar fi dacă această încărcătură de praf de pușcă ar putea „se rostogoli” către fortăreața inamică în câteva minute! Totuși, în acele vremuri, nu exista o forță motrice adecvată pentru asta.
În timpul Primului Război Mondial, războiul de tranșee a necesitat în mod repetat încărcături explozive puternice pentru a sparge încurcăturile de sârmă ghimpată, a distruge fortificațiile și așa mai departe. În ciuda progreselor rapide în domeniul artileriei, proiectilele majorității tunurilor de câmp nu aveau o încărcătură explozivă suficient de puternică, necesitând cheltuieli mari. Chiar și atunci când se foloseau sisteme de artilerie de mare putere pentru a distruge fortificațiile permanente, rezultatul dorit nu era întotdeauna atins. În primul rând, lovirea unei ținte mici cu un obuz era dificilă, iar sistemele de artilerie în sine erau voluminoase, scumpe și imobile. Și dacă fortificația inamică era situată în apropierea forțelor prietene, exista riscul de a le lovi dacă obuzele nu erau suficiente. Prin urmare, o torpilă terestră era nevoie disperată.
Aici, merită menționată imediat diferența fundamentală dintre o torpilă maritimă și una terestră. În apă, o torpilă nu întâlnește alte obstacole în afară de rezistența la apă. Singurul obstacol, în teorie, ar trebui să fie ținta în sine – adică nava sau vasul spre care este lansată torpila. Prin urmare, torpila trebuie să mențină întotdeauna o linie de țintire dreaptă, precis definită. Cu toate acestea, după Primul Război Mondial, au apărut torpile care se învârteau în zigzag și în cerc. Acest lucru a fost conceput pentru a crește probabilitatea de a lovi ținta, iar cursul torpilei era programat în avans: nu putea fi modificat odată lansat.
Pe uscat (pe sol), astfel de condiții ideale pentru mișcarea în linie dreaptă sunt imposibile, iar o mică „jucărie” mecanică ar trebui să navigheze prin dealuri, șanțuri, stânci și așa mai departe. Așadar, cum ar putea o mașină „fără suflet” să execute piruetele necesare? Inginerilor secolului al XX-lea le era clar că controlul unui astfel de dispozitiv putea fi realizat doar prin semnale electrice, transmise fie prin fire, fie prin unde radio.
Așadar, un vehicul fără șofer trebuie să aibă un dispozitiv de recepție care transformă comenzile electrice în sisteme mecanice de direcție și control al vitezei. Un operator (sau mitralior) trebuie să fie amplasat undeva la adăpost, cu o bună vizibilitate asupra terenului și un set de comenzi pentru convertirea și transmiterea acestora. Problema care metodă de control de la distanță este mai bună – comenzile radio sau transmiterea semnalului prin cablu – nu a fost încă rezolvată definitiv.
Înainte de a trece la o descriere a torpilelor terestre dezvoltate în diferite momente, trebuie spuse câteva cuvinte despre prima utilizare a vehiculelor controlate de la distanță în luptă.
… 1917 – al patrulea an al Primului Război Mondial. Flancul drept al frontului german se afla pe țărmul Canalului Mânecii, în Belgia ocupată. Navele britanice, în special monitoare special construite, înarmate cu tunuri de calibru mare, bombardau pozițiile germane. Acest lucru se întâmpla de mai multe luni. Britanicii operau sub acoperirea perdelelor de fum, a ceții sau profitând de raza lungă de acțiune a tunurilor lor dincolo de raza de acțiune a bateriilor germane. Navele germane, însă, nu au putut opera în Canalul Mânecii, având în vedere dominația covârșitoare a flotei britanice. Atunci a fost reamintită ideea unor ambarcațiuni explozive controlate de la distanță, care ar „împacheta” monitoarele britanice. Lucrările la astfel de nave erau în desfășurare la uzina Siemens-Schuckert încă din 1906. De altfel, în același an, 1906, inventatorul irlandez T. Quevedo a testat o barcă cu motor radiocomandată. Iar în 1913, italianul E. Fiamme a lansat un avion radiocomandat.
Până la sfârșitul anului 1915, în Germania erau deja fabricate ambarcațiuni cu explozibil de luptă. Acestea aveau un deplasament de 6 tone și o viteză de până la 30 de noduri. Ambarcațiunea transporta o încărcătură explozivă care cântărea peste 200 kg și putea fi ghidată către o țintă prin radio de la un post de coastă la o distanță de până la 40 km. Cu ghidare de la o aeronavă, raza de acțiune a ambarcațiunii a crescut la 50 km. Ambarcațiunile aveau staționarea în porturi belgiene capturate și au fost folosite pentru a face mai multe încercări de a ataca inamicul. Prima astfel de încercare (prima din istorie) din 24 aprilie 1917 a fost nereușită: instalația radio a ambarcațiunii a eșuat.
Încă câteva eșecuri și, în sfârșit, succes! Pe 1 martie 1917, o barcă controlată de o aeronavă, lansată cu explozibil, a fost îndreptată spre digul portului Niéport, ocupat de britanici. Explozia a distrus 50 de metri din dig și un post de observație britanic.
„Bloc de construcții blindat electric” de Gabe
„Crocodilul” lui Schneider
Pe 28 octombrie 1917, un atac asupra navelor britanice pe mare a reușit în sfârșit: un monitor a fost aruncat în aer, scoțându-l din uz pentru o lungă perioadă de timp. Aceasta a fost, de fapt, amploarea succesului ambarcațiunilor explozive în Primul Război Mondial. Arme similare au cunoscut o dezvoltare semnificativă în al Doilea Război Mondial. Dar aceasta este o poveste pentru altă dată. Să revenim la uscat.
Primele încercări de a crea vehicule de luptă telecomandate datează, aparent, din munca designerilor francezi și germani din timpul Primului Război Mondial. Un german, Flettner, a construit și a demonstrat cu succes un vehicul cu patru roți alimentat de un motor electric. Acesta era numit „torpilă terestră”. Comenzile de putere și control erau transmise prin cablu. Vehiculul era proiectat să taie sârmă ghimpată. De asemenea, era planificată instalarea unui aruncător de flăcări. Bineînțeles, raza de acțiune a „torpilei” era determinată atât de lungimea cablului, cât și de linia de vizibilitate a operatorului.
În iulie 1915, francezii Gabet și Aubriot și-au creat propria „torpilă” electrică – un vehicul blindat cu trei roți. Puterea și comenzile erau transmise prin intermediul unui cablu derulat dintr-un tambur pe măsură ce vehiculul înainta. Aceasta era destinată să transporte o încărcătură explozivă de 100-200 kg și era concepută pentru a distruge sârma ghimpată.
Puțin mai târziu, Gabet a construit un „bloc blindat electric”, tot pe trei roți, dar cu un echipaj de două persoane, care operau un tun sau o mitralieră de 37 mm montată într-o turelă rotativă. Puterea (dar nu și comenzile de control) era din nou furnizată printr-un cablu de la un generator independent. În timp ce modelul final al lui Gabet era probabil condus de unul dintre membrii echipajului folosind o mică rolă spate, primul model necesita un motor electric pentru servodirecție, pe lângă motorul de acționare. Astfel, „blocul” lui Gabet nu era de fapt un vehicul telecomandat, ci doar, ca să spunem așa, „alimentat de la distanță”. Ar fi putut fi instalat un motor pe benzină, ceea ce îl făcea autonom. Nu se știe care au fost motivele inventatorului. Poate că era îngrijorat de pericolul ca benzina să ia foc sau să explodeze dacă vehiculul ar fi fost lovit. Se presupune că acest lucru ar fi asigurat supraviețuirea echipajului. Poate că Gabe a anticipat ideea modernă a vehiculelor articulate, în care centrala electrică și compartimentul de luptă sunt amplasate pe șasiuri separate.
Renumita companie Schneider a contribuit, de asemenea, la proiectarea „torpilelor electrice”. De data aceasta, era vorba de un vehicul pe șenile. Șenila consta dintr-o bandă continuă de pânză cauciucată cu bare dreptunghiulare care susțineau plăci metalice ca tracțiune. Vehiculul a fost poreclit „Crocodil” și era controlat de un cablu lung de 200 de metri, înfășurat pe un tambur de pe vehicul.
Se pare că perechea de roți din mijloc servea drept roți motoare, servind și ca roți de drum. Aveau saboți de frână. Prin urmare, vehiculul se învârtea ca un tanc – adică, frânând una dintre șine. A doua pereche de roți de drum era amplasată în spatele vehiculului. Designul general era un cadru. Nu exista nicio prevedere pentru suspensie. Judecând după cele două lumini de avertizare orientate spre spate, „Crocodilul” ar fi putut fi folosit noaptea. Destul de multe dintre aceste vehicule au fost fabricate. Cu toate acestea, nu am găsit nicio informație despre soarta lor ulterioară. În orice caz, nu există dovezi care să susțină utilizarea lor în luptă.
Cercetările privind vehiculele telecomandate în Franța au fost reluate la sfârșitul anilor 1930. Dar vom reveni asupra acestui aspect ceva mai târziu, mai ales că aceste lucrări începuseră în țara noastră mult mai devreme. Și destul de energic, de altfel. Este suficient să spunem că, între 1929 și 1940, am testat cel puțin 13 prototipuri de vehicule pe șenile telecomandate, dintre care patru au fost chiar produse în serie: tancul telecomandat TT-26 model 1932, tancul telecomandat TAKhIM-26 model 1933 și două prototipuri de perechi de tancuri telecomandate TT-26 și TU-26.
Însă primul a fost tancul ușor Renault FT, controlat prin fire, cu care s-a făcut experimente în 1929-1930. Lucrările ulterioare la vehiculele controlate prin fire au fost efectuate cu un nou tanc, MS-1, de proiectare sovietică. Acesta era controlat prin radio și, deplasându-se cu viteze de până la 4 km/h, putea răspunde la comenzi precum „înainte”, „dreapta”, „stânga” și „stop”. Se pare că era destinat să execute o încărcătură demolatoare.
În 1933, un tanc telecomandat, denumit TG-18 (T-18 este o altă denumire pentru tancul MS-1), a fost testat cu echipament de control montat pe scaunul șoferului. Acum, tancul putea executa până la 16 comenzi: virare, schimbare de viteză, oprire, mișcare din nou, detonare de încărcături explozive și, dacă era echipat cu un aparat special, să așeze o perdea de fum sau să elibereze agenți toxici. Raza de acțiune a tancului TT-18 nu era mai mare de câteva sute de metri. Se deplasa foarte neuniform, cum spun marinarii, „în derivă pe cursul său” și, aparent, nu putea opera în condiții de vizibilitate redusă. Acest lucru i-a pecetluit soarta. Nu a fost niciodată acceptat în serviciu, deși se știe că au fost fabricate cel puțin șapte dintre aceste tancuri.
Dezvoltarea vehiculelor telecomandate a început să capete o abordare mai serioasă în 1934. Acestea au fost numite grupuri telemecanice. Tancul ușor T-26 a fost ales ca vehicul de testare. Grupul era format dintr-un teletanc TT-26 și un tanc de control TU-26.
TT-26 este un tanc T-26 cu o singură turelă, model 1933, dar fără tun în turelă, ci doar o mitralieră. TU-26 a păstrat armamentul complet al modelului T-26, adică un tun de 45 mm și o mitralieră. Pe lângă echipamentul de telecomandă, TU-26 avea un descarcător de fum (sau gaze toxice). Avea doar control manual (un echipaj de doi). Deoarece și-a păstrat armamentul complet, putea fi folosit ca un tanc obișnuit cu un echipaj de trei oameni.
Câte un model din fiecare a fost fabricat în 1935. În 1936, a fost adăugat LT-26, așa-numitul tanc cu telecomandă. Urmând comenzile radio de la un operator dintr-un TU-26 sau LT-26, amplasat în adăposturi, dar capabil să observe câmpul de luptă, teletancul fără pilot efectua următoarele operațiuni: pornirea motorului, avansarea, tragerea cu mitraliera DT de 7,62 mm montată pe turelă (cu un singur încărcător de 63 de cartușe), amplasarea unei perdele de fum sau eliberarea de gaze toxice. Un dezavantaj al acestui sistem (și un dezavantaj major) era că operatorul din tancul de control nu putea vedea micile obstacole de pe sol, direct în fața teletancului în mișcare, așa cum ar fi putut un șofer dacă s-ar fi aflat în interior.
Grup telemecanic de tractoare T-20. 1940
Un grup telemecanic de tancuri BT-7. Primăvara anului 1941.
Nu se știe dacă tancul de observație TN, creat tot în 1935 într-un singur exemplar (aparent bazat pe T-26), ar fi putut ajuta în acest caz și dacă făcea parte din grupul de tancuri telemecanice.
TT-26 putea fi folosit doar ca tanc chimic sau pentru amplasarea de perdele de fum. Era puțin probabil ca utilizarea cu mitraliera să fie eficientă. O utilizare atât de limitată a teletancului avea puțin sens. Numărul de teletancuri (câte unul) se bazează pe date GABTU. Cu toate acestea, cartea lui M.V. și I.V. Pavlov, „Tancuri sovietice și artilerie autopropulsată 1939-1945”, menționează 55 de tancuri telecomandate bazate pe șasiul T-26 (de ce un număr impar?). Acestea erau aparent tancuri obișnuite echipate pentru grupuri telemecanice.
Pe lângă tancurile telen menționate, în aceiași ani au fost testate următoarele: tancul telecomandat TT-26, modelul 1932 (prin urmare, cu două turele); tancul telecomandat TAKhIM-26, modelul 1933; grupul de tancuri telecomandate T-46 II; tancheta telecomandată TT-27. Grupul telemecanic bazat pe tancul „demolator” T-26.
Lucrările la grupurile de telemecanici de tancuri au fost reluate în 1940. Lucrările au fost efectuate de NII-20. Trupa de telemecanici a tanchetei T-38 era formată din teletancul T-38-TT (greutate de luptă 3,37 tone) și o tanchetă de comandă (greutate 3,43 tone). Teletancheta era înarmată cu o mitralieră DT de calibrul 7,62 mm în turelă (muniție – 63 de cartușe), un aruncător de flăcări KS-61-T și era prevăzută cu o butelie chimică de 45 de litri. Avea și o încărcătură de demolare. Aruncătorul de flăcări putea trage 15-16 cartușe la o distanță de 28 de metri. Lungimea perdelei de fum ascunse era de 175 de metri. Tancheta de comandă avea același armament (muniție de mitralieră – 1.512 cartușe) și un echipaj de două persoane. Montarea echipamentului de televiziune pe tanchete necesita 66 de ore-om, iar demontarea acestuia necesita 15 ore-om. Raza de acțiune a teletanchetei era de 2.500 de metri. Comenzile includeau: pornirea motorului, creșterea turației motorului, virajele dreapta-stânga, schimbarea vitezelor, acționarea frânei și oprirea. Comenzile armelor includeau: pregătirea tragerii cu mitraliera, tragerea, aruncătorul de flăcări, pregătirea detonării, detonarea și anularea pregătirii. A fost produs un lot pilot al acestor vehicule.
În 1940, specialiștii de la Institutul de Cercetare 20 au testat grupul de tractoare telemecanice T-20. T-20 era un tractor de artilerie ușoară bazat pe tractorul Komsomoleț de la Uzina nr. 37. Aceeași uzină a convertit și tractoare pentru a fi utilizate cu o pereche telemecanică. Tractorul telemecanic cântărea 3,64 tone, în timp ce tractorul de control cântărea 3,66 tone. Primul era controlat manual și telemecanic, în timp ce cel de-al doilea era manual. Caracteristicile și aspectul au rămas neschimbate față de cele ale Komsomolețurilor. Tractorul de control avea un echipaj de două persoane și era înarmat cu o mitralieră DT de 7,62 mm (1.008 cartușe). T-20 era înarmat cu o mitralieră DT (63 cartușe), un dispozitiv chimic KS-61T (capacitate cilindrică chimică de 45 de litri) și un dispozitiv de explozie. Timpul de montare și demontare a echipamentului este același ca și pentru teletractorul T-38. Teletractorul executa următoarele comenzi: pornirea motorului, creșterea turației motorului, virarea la stânga și la dreapta, schimbarea vitezelor, acționarea frânelor și oprirea teletractorului. Comenzile de control al armei teletractorului includeau: pregătirea pentru tragere, tragerea cu mitraliera sau cu aruncătorul de flăcări (15-16 focuri de armă la o distanță de 28 m), descărcarea fumului (lungimea perdelei de fum: 175 m), pregătirea pentru detonare, detonarea și anularea pregătirii. Raza de acțiune a teletractorului era de 2.500 m.
În primăvara anului 1941, un grup telemecanic de tancuri ușoare BT-7 (cunoscute și sub numele de A-7) a fost testat cu același echipament NII-20. Echipamentul de control al tancului cântărea 147 kg, iar raza sa de acțiune era de 2.500 m.
Teletancul TT-BT-7 era înarmat cu o mitralieră Silin de calibrul 7,62 mm (100 de cartușe), un dispozitiv chimic KS-60 (capacitate cilindrică de 400 litri, 18 cartușe la o distanță de 450 m) și un dispozitiv de demolare. Tancul de comandă și-a păstrat armamentul convențional, adică un tun mod. 1934 de calibrul 45 mm și o mitralieră DT (176 de cartușe și 2.142 de cartușe). Teletancul putea așeza o perdea de fum care acoperia o suprafață de 300 x 400 m în 8-10 minute. La utilizarea agenților toxici, suprafața contaminată era de 7.200 m2. Teletancul TT-BT-7 avea aceleași comenzi ca și vehiculele telemecanice descrise mai sus. Turela se putea roti și la stânga și la dreapta. Tancul putea fi folosit ca dispozitiv de degazare – suprafața de degazare 3.600 m2.
Seria de dispozitive chimice KS a fost dezvoltată de uzina Kompressor la cererea Direcțiilor Principale de Chimie Militară și a Direcțiilor Principale de Blindate. Uzina le-a fabricat și pe acestea. Erau în esență un aruncător de flăcări și un dispozitiv de eliberare a fumului pentru agenți toxici. Dezvoltarea finală înainte de război a fost KS-63, conceput pentru instalarea în tancurile BT-7. Tunul și muniția pentru acesta au rămas aceleași ca cele utilizate la tancurile obișnuite. Amestecul standard pentru aruncătorul de flăcări a atins o rază de acțiune de 65-70 de metri, în timp ce amestecul vâscos avea o rază de acțiune de 90 de metri. Capacitatea aruncătorului de flăcări era de 160 de litri. Fiecare foc consuma 10-15 litri, iar cadența de foc era de 10-12 focuri pe minut. KS-63, montat pe un tanc BT-7 în martie-aprilie 1941, a trecut cu succes testele pe teren și a fost recomandat pentru producția în serie. Din cauza dificultății de a plasa o comandă în industrie, acesta nu a fost produs.
Există probabil un singur caz cunoscut de utilizare a tancurilor noastre cu telecomandă. A avut loc pe 28 februarie 1940, în timpul războiului sovieto-finlandez. În timpul asaltului asupra Vyborgului, tancurile grele KV au sprijinit infanteria care înainta. Teletancurile TT-26 au avansat în fața tancurilor. Acestea erau destinate să atragă focul tunurilor antitanc și, de asemenea, să expună câmpurile minate. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, acestea au rămas blocate în obstacolele antitanc (obstacole antitanc, șanțuri antitanc etc.). Au fost lovite de tunuri antitanc și detonate de mine. Concluzie: utilizarea lor nu a fost justificată.
La începutul Marelui Război Patriotic, Armata Roșie avea mai multe unități de vehicule telemecanice. Cu toate acestea, acestea nu au fost utilizate în luptă din cauza naturii predominante a luptelor în primele etape ale războiului. Au fost desființate, iar vehiculele telemecanice au fost folosite ca vehicule obișnuite.
Rezervor cu telecomandă OT-34-85
Tancul T-26-III
După război, un tanc telecomandat, OT 34-85, a fost testat la centrul de cercetare a vehiculelor blindate. Panoul de control a fost montat pe un tanc T-26-III (un tanc de demolare), un hibrid ciudat: un T-26 fără turelă, cu șasiul unui tanc cehoslovac Škoda SIIA. Cel mai interesant este că acest test a încercat să depășească cel mai mare dezavantaj al teletancului – incapacitatea de a „vedea” terenul direct în fața tancului în mișcare. În acest scop s-a folosit echipament de televiziune. O descriere detaliată a acestor teste este furnizată în numărul 2 al revistei noastre pentru acest an.
Se pare că japonezii au fost primii din străinătate care au început serios să dezvolte torpile „terestre”. Încă din 1929, inginerul Nagayama a prezentat un tractor Fordson cu comandă radio. În 1934, s-au efectuat experimente cu un tanc mediu cu comandă radio, Modelul 89. Ceva mai târziu, au fost create vehicule experimentale cu comandă radio, K-3 și K-4, cu o greutate de 14, respectiv 11 tone. K-4 transporta o încărcătură explozivă de până la 500 kg. În 1934, a fost testat tancul mediu cu comandă radio „2589” (cunoscut și sub numele de K-Ni-go), iar în 1936, o tanchetă, „2594”.
O adevărată torpilă „terestră” – un vehicul pe șenile în miniatură, controlat de la distanță – a fost dezvoltată în Japonia între 1935 și 1938. Se numea „Yai-go”. Au fost dezvoltate două variante, denumite „Ko” și „Otsu”. Prima cântărea 3.200 kg, avea 1,4 m lungime, 0,46 m înălțime și un motor pe benzină de 2 CP. A doua avea aceleași caracteristici: 400 kg; 1,9 m; 4 CP. Viteza ambelor nu depășea 4 km/h. Varianta „Ko” era controlată de un cablu lung de până la 1.000 m. Varianta „Otsu” era controlată prin radio. Aceste mini-tancuri trebuiau să transporte o încărcătură explozivă. Cu toate acestea, lucrările la ele nu au fost niciodată finalizate din cauza performanțelor lor slabe pe teren accidentat și a lipsei de fiabilitate. Ultimul dintre aceste vehicule a fost testat în Japonia în 1945. Aceasta era din nou o mașinărie mare, cântărind aproximativ 10 tone. A fost folosită pentru a testa utilizarea televiziunii pentru a controla mișcările mașinii. Odată cu capitularea Japoniei, lucrările pe această temă au încetat.
O muncă similară se desfășura în Franța încă de la sfârșitul anilor 1930. Francezii își doreau cu disperare să se simtă în siguranță față de puterea militară renascentă a Germaniei naziste, în spatele fortificațiilor puternice ale Liniei Maginot. Generalii chiar au luat în considerare invadarea teritoriului german. Dar acolo, de-a lungul graniței cu Franța, se întindea Linia Siegfried, la fel de puternică. Pentru o viitoare străpungere a acestei linii, se dezvoltau două arme – „două extreme” – în special: un tanc greu imens și un vehicul minuscul, controlat de la distanță. Scopul acestei torpile „terestre” era de a deschide calea pentru vehiculele grele prin explozia „dinților dragonului”: obstacole enorme din beton.
Primul proiect de mini-tanc a fost propus în 1937 de un ofițer de carieră din armata franceză, pe nume Pomlet. El și-a imaginat utilizarea unui vehicul pe șenile ieftin și simplu pentru a lansa o încărcătură explozivă către o țintă. Vehiculul urma să fie controlat prin radio. În ianuarie 1939, Pomlet și-a înființat atelierul la Paris, iar în martie, primul vehicul a fost gata. În onoarea inventatorului său, a fost numit VP (primele litere ale cuvintelor franceze pentru „mașina Pomlet”). În urma testării sale, un al doilea vehicul a fost construit în noiembrie.
Să ne amintim că, în această perioadă, Franța era deja în război cu Germania nazistă. După ce o comisie de rang înalt a inspectat vehiculul, Cartierul General al Armatei Franceze a comandat 1.000 de unități. Laurens a fost însărcinat să le fabrice. Thomson-Houston urma să furnizeze echipamentul radio. Cu toate acestea, înainte de înfrângerea Franței în fața forțelor germane și capitularea acesteia, au fost fabricate doar 11 vehicule, iar acestora le lipsea echipamentul radio. Din cauza avansului inamicului prin Franța, vehiculele au fost evacuate spre sud, la Tarbes, la sfârșitul anului 1940. Acolo, au fost demontate, iar cele mai importante componente ascunse.
În timpul ocupației, Pomle a continuat să lucreze la mașina sa. După ce Franța a fost eliberată de ocupația nazistă, în octombrie 1944, comandamentul armatei franceze și-a amintit de acest experiment (la urma urmei, Linia Siegfried trebuia încă traversată) și a comandat 30 de unități din această mașină. Noua serie de mașini diferea doar puțin de cele anterioare. S-a planificat chiar și utilizarea unor componente ascunse anterior. Cu o întârziere considerabilă, compania Laurens a început producția. Toate cele 30 au fost finalizate în iulie 1945, moment în care războiul din Europa se încheiase deja.
Un prototip al mașinii radiocomandate K-3, Japonia
Mașină telecomandă „Yai-go”, Japonia
Mașina lui VP Pomple
Mașina lui Pomple cu faruri pentru condusul pe timp de noapte
Unul dintre prototipurile VP 2
În timpul unei demonstrații a vehiculelor în fața comitetului de acceptare din ianuarie 1946, acestea au suferit un eșec: sistemul de radiocomandă a funcționat nesatisfăcător. Și în ciuda eforturilor urgente ale inventatorului de a îmbunătăți 10 dintre vehiculele sale, Statul Major General al Armatei Franceze a refuzat să sprijine lucrările suplimentare în această direcție în februarie 1946. Cu toate acestea, Pomle însuși, aparent un om bogat, nu și-a abandonat ideea. Lucrările de îmbunătățire a vehiculului au continuat. Până în 1949, a fost creat prototipul VP2, care, printre altele, era echipat cu trei faruri orientate spre spate cu lentile multicolore. Aceste faruri erau destinate să servească drept ajutor pentru reglarea intensității luminoase pe timp de noapte. VP2 avea 3 metri lungime, 1,2 metri lățime și 1,2 metri înălțime.
Trei prototipuri ale modelului VP3 au fost produse simultan. Acest design consta din trei tuburi cu diametru mare. Șasiul era atașat la tubul lung principal, iar trei tuburi scurte, perpendiculare, erau sudate la capetele acestuia. Unul dintre aceste tuburi adăpostea roțile motoare cu o transmisie finală, în timp ce tubul opus adăpostea roțile de ghidare. Aceasta a pus capăt, practic, dezvoltării torpilei franceze „terestre”. Pomle nu mai încerca să-și folosească creația pentru lansarea de încărcături explozive, ci ca vehicul de luptă înarmat cu o mitralieră sau cu puști antitanc propulsate cu rachetă. Doi membri ai echipajului erau așezați pe spate. Se preconiza că acest vehicul, denumit VP90, putea fi adaptat și pentru a transporta un mortar, un aruncător de flăcări, rachete propulsate cu rachetă și altele asemenea. Greutatea sa în luptă era de doar 1,5 tone, iar motorul său producea 55 de cai putere. Îi dădea o viteză de până la 90 km/h la condusul pe autostradă, lungimea vehiculului fiind de 3,5 m, lățimea de 7,3 m și înălțimea de 0,97 m. Testată în 1956, nu a fost însă acceptată în serviciu.
În Franța, Pomle nu a fost singurul care a dezvoltat o torpilă „terestră”: la sfârșitul anului 1939, renumitul inventator și proprietar al companiei A. Kégresse a preluat sarcina. Vehiculul său miniatural, cu șenile de cauciuc, era ghidat prin cablu. La exterior, amintea foarte mult de „Goliath”-ul german, despre care vom discuta mai jos.
Așa se lucra la torpila „terestră” de pe malul stâng al Rinului. Dar ce se întâmplă pe malul drept, adică în Germania? La urma urmei, Hitler și generalii săi căutau răzbunare pentru înfrângerea suferită în 1918. Planurile Statului Major German prevedeau o dezorganizare rapidă a Franței, dar nu aveau nicio intenție să spargă Linia Maginot: pentru invazia Franței, aceasta trebuia ocolită din nord, prin Belgia. Cu toate acestea, în Germania se lucra la vehicule telecomandate. Acestea erau destinate să servească drept dragătoare de mine. În 1939, compania Borgward a produs câteva zeci de vehicule radiocomandate în miniatură de tip B1, cu o greutate de 1,5 tone și echipate cu un motor de 29 CP (pentru o viteză de 5 km/h). Aveau trei roți de drum și o cocă din fier moale. Vehiculul trebuia să remorcheze o combinație de mai multe roți dințate grele, care, atunci când erau conduse peste o mină antitanc sau antipersonal, îl făceau să explodeze.
Varianta VP, concepută pentru a îmbunătăți manevrabilitatea, avea patru roți de șosea pe fiecare parte și un motor de 49 de cai putere, cu o greutate de 23 de tone. Atât B1, cât și VP au fost utilizate exclusiv în scopuri experimentale, ceea ce a dus la crearea unui vehicul de luptă destul de fiabil – cel care, dintre toate cele descrise anterior, ar putea fi numit pe bună dreptate o torpilă „terestru”. Cu o greutate de 370 kg, avea 1,5 m lungime, 0,85 m lățime și 0,56 m înălțime. Coca vehiculului era formată din trei compartimente: un compartiment frontal care transporta 60 kg de explozibil; un compartiment din mijloc care adăpostea mecanismele de control; un compartiment de control spate; și un compartiment spate care adăpostea o bobină de cablu trifilar lungă de 1,5 kilometri. Acest cablu era folosit pentru a controla vehiculul de pe un panou de control cu buton. Apăsarea butoanelor corespunzătoare permitea direcționarea vehiculului la stânga, la dreapta, oprirea și deplasarea înapoi. Un alt buton detona încărcătura. Propulsia la viteze de până la 10 km/h era asigurată de două motoare electrice, câte unul pentru fiecare cilindru, cu o capacitate de 2,5 kW. Motoarele electrice erau alimentate de baterii de 12 volți. Ca o glumă de 1 Aprilie (producția de masă a început în aprilie 1942), acest mic obiect a fost poreclit „Goliat”. Goliat, după cum se știe, este o figură biblică – un războinic filistean de o statură și o forță colosale. Un tanc gigantic de 188 de tone, dezvoltat în Germania, a fost, de asemenea, poreclit în glumă „Maus” (în rusă „Șoarece”).
Prototipul VP3 al lui Pomple
Mașina radiocomandată BI a lui Borgward
Mașină radiocomandată Borgward BII
Prototipul Goliat
Goliat pe câmp
Până în ianuarie 1944, Borgward și Zündapp produseseră un total de 2.650 de avioane Goliath. Acestea au fost desfășurate în principal cu cinci companii ale Batalionului 600 Geniu cu Scop Special (Typhoon), precum și cu Brigada 627 Geniu de Asalt. Avioanele Goliath au fost utilizate pe scară largă pe frontul sovieto-german pentru a curăța pasaje prin câmpurile minate. În special, avioanele Goliath au deschis calea pentru înaintarea Brigăzii 654 Distrugătoare de Tancuri Grele, înarmată cu tunuri autopropulsate Elephat, în timpul ofensivei germane nereușite de la Kursk din iulie 1943.
Unități echipate cu tancuri Goliath urmau să fie incluse în fiecare batalion de tancuri grele Tiger. În acest caz, tancurile Goliath erau controlate dintr-un tanc dedicat. Cu toate acestea, așa cum se lamenta generalul G. Guderian, „producția limitată și pierderile mari au împiedicat alocarea permanentă a tancurilor radio tuturor acestor batalioane”. Tancurile Goliath erau folosite și împotriva pozițiilor fortificate și în luptele urbane pentru a distruge clădiri și alte obstacole.
Încercările de a folosi tancuri Goliath împotriva tancurilor noastre au fost practic nereușite. Tancul Goliath a fost ușor de avariat (plăci de fier moale de 5 mm au fost străpunse chiar și de gloanțele de pușcă). Cablul de comandă putea fi secționat de explozia unei mine sau a unui obuz. Experiența în luptă a arătat că încărcătura explozivă era, de asemenea, insuficientă. Prin urmare, în aprilie 1943, companiile Zündapp și Zacherz au început să producă tancuri Goliath care transportau 75 kg de explozibil. Aceste vehicule, denumite și B V, aveau o greutate de luptă de 0,43 tone, o lungime de 1,66 m, o lățime de 0,91 m și o înălțime de 0,62 m. Erau echipate cu un motor de motocicletă SZ7 cu doi cilindri, care producea 12,5 CP. Noii Goliath puteau atinge viteze de până la 12 km/h. Vehiculul se putea deplasa cu două viteze înainte și două viteze înapoi. Cablul de comandă avea o lungime de 650 de metri. Erau protejate de foi de fier de 10 mm. Până în septembrie 1944 au fost produse un total de 4.604 unități. Din noiembrie 1944 până în ianuarie 1945, companiile au construit 325 de unități ale unei versiuni îmbunătățite, cântărind 370 kg, dar purtând o încărcătură explozivă de 100 kg.
În paralel cu Goliath, Borgward dezvolta un purtător de încărcături explozive mai greu, cu o greutate de până la 500 kg. Greutatea sa ajungea la 3,6 tone, având o lungime de 3,65 m, o lățime de 1,8 m și o înălțime de 1,19 m. Noul vehicul, denumit BIV, era puternic protejat de plăci de blindaj de 8 și 9 mm. Cel mai important, avea un echipaj format dintr-o singură persoană – șoferul, care îl conducea și în afara luptei. Un motor de 49 de cai putere îi permitea să atingă o viteză de 38 km/h. BIV avea două viteze înainte și două viteze înapoi. Autonomia sa de croazieră depășea 200 km. Spre deosebire de Goliath, acesta era controlat de la distanță prin radio.
Acest dispozitiv de demolare funcționa astfel: să presupunem că un câmp minat sau o poziție fortificată era aleasă ca țintă pentru distrugere. Șoferii își conduceau vehiculele pe ascuns mai aproape de țintă (aproximativ 1,5-2 km), apoi dezactivau comenzile și comutau vehiculul pe radiocomandă. Apoi, din adăpost sau din vehiculul de comandă StuG Sh, operatorul, folosind un panou de control care transmitea automat comenzi radio, își îndrepta „nava de pompieri” terestră înainte spre țintă. Vehiculul, ascultând comenzile radio, se mișca în zig-zag, își schimba viteza și direcția pentru a evita focul inamic. La apropierea de țintă, vehiculul se oprea, iar cutia metalică care conținea încărcătura explozivă se rostogolea de pe placa frontală înclinată unde fusese ținută anterior. Operatorul încerca să îndepărteze vehiculul, dacă era posibil, în timp ce încărcătura explozivă era detonată de un fitil cu acțiune întârziată. Trebuie menționat că, înainte ca Borgward să înceapă proiectarea BIV, metoda descrisă mai sus de spargere a fortificațiilor fusese testată cu succes în timpul campaniei din Franța din mai-iunie 1940. Zece tancuri ușoare Pz.I au fost alocate fiecărui batalion de geniști al diviziilor de tancuri în acest scop. O încărcătură explozivă de 50 kg era aruncată direct de pe acoperișul corpului tancului pe țintă sau plasată pe sol folosind o pârghie – în ambele cazuri, fără ca echipajul să iasă din tanc.
Goliath BV
Mașină radiocomandată Borgward BIV
Unul dintre prototipurile BIV
Din mai 1942 până în noiembrie 1943, compania a produs aproximativ 900 dintre aceste „jucării”. Acestea au fost desfășurate cu două batalioane și patru companii de tancuri radiocomandate. În iulie 1943, tancurile radiocomandate ale Companiei 312, parte a Grupului de Armate Germane Centru, au participat la curățarea câmpurilor minate sovietice de la Kursk Bulge. Tancurile radiocomandate au suferit pierderi mari din cauza focului sovietic, obligându-i pe proiectanți să mărească semnificativ grosimea blindajului noii serii de vehicule. Aceasta ajungea acum la 20 mm. Greutatea acestei noi modificări „C” era de 4,65 tone. Un nou motor de 78 CP permitea viteze de până la 40 km/h. Din decembrie 1943 până în septembrie 1944, au fost produse 305 B1VC-uri.
Principalul dezavantaj al sistemului B1V era că operatorul, de la o distanță sigură față de țintă, abia putea monitoriza vehiculul din spate. Experimentele au fost efectuate folosind televiziunea, dar nu au avut succes.
Între timp, tancurile grele Tiger au început să fie folosite pentru țintire. În august 1944, Batalionul 301 Tancuri Separate a alocat 21 de tancuri Tiger în acest scop. Un pluton de tancuri radio era format dintr-un comandant și trei tancuri Tiger, fiecare controlând trei BIV-uri.
Cu toate acestea, nici Goliath, nici BIV nu i-au mulțumit pe deplin pe generalii germani. Primul era ineficient, cel de-al doilea prea scump. Așadar, pentru a le înlocui pe amândouă, departamentul militar german a propus ca renumita companie de motociclete NSU să-și creeze propria torpilă terestră. Motocicleta pe șenile NSU a servit ca bază, iar 50 de vehicule, denumite „Springer”, au fost produse din octombrie 1944 până în februarie 1945. Acestea cântăreau 2,4 tone, aveau 3,17 metri lungime, 1,43 metri lățime și 1,45 metri înălțime. Un motor Opel Olympia de 37 de cai putere le oferea o viteză de 42 km/h și o rază de acțiune de 200 km. Springer-ul transporta 330 kg de explozibili și era protejat de 10 mm de blindaj. Era folosit ca BIV: adică, în afara câmpului de luptă, era controlat de un șofer și apoi de un operator radio. Springerele erau grupate, înarmate cu tunuri de asalt StuG III.
În ciuda pierderilor și cheltuielilor enorme cu dispozitivele explozive radiocomandate, comandamentul german s-a bazat în principal pe acestea pentru distrugerea câmpurilor minate, permițând trecerea tancurilor (bineînțeles, nu au respins utilizarea lansatoarelor de rachete cu șase țevi și a armelor similare în acest scop). Poate în mare parte datorită acestei circumstanțe, armata germană a acordat atât de puțină atenție dezvoltării dispozitivelor de deminare pentru tancuri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După cum se știe, germanii nu au reușit să creeze un dispozitiv eficient de deminare similar cu cel creat de proiectantul nostru, P.M. Mugolev.
Vehiculele telecomandate au fost dezvoltate și în Marea Britanie. Acolo, în 1940, compania Metropolitan Vickers a propus și implementat ideea unei mine terestre mobile (MLM), inițial concepută pentru a distruge minele antipersonal. Acest vehicul minuscul, ghidat prin cablu și pe șenile, a fost numit „Beatle”.
Modificare BIV mașină radiocomandată C
Mașină radiocomandată „Springer”
În afara câmpului de luptă, Springer era controlat de un șofer (prototipul este prezentat în imagine)
Beatle englez
Compania a produs prototipuri ale acestei aeronave în 1940, din proprie inițiativă. Propunerea a fost abordată de Churchill, dar acesta nu a reușit să o susțină. Însă, în anul următor, viceprim-ministrul Atlee a promovat ideea. „Beatle” a fost supus unor teste la Colegiul Geniștilor Militari și a fost demonstrat membrilor Statului Major Imperial în august 1941. Drept urmare, a fost plasată o comandă pentru 50 de „Beatle”. Comandamentul Operațiunilor Combinate și-a exprimat apoi interesul pentru produs, dar într-un scop diferit. Aeronava a primit flotabilitate și integritate etanșă la apă. Ghidată de cabluri de la țărm, era destinată să atace ambarcațiunile de debarcare inamice ca o adevărată torpilă. De asemenea, era echipată cu flotoare aruncabile la apă și, prin scufundarea la fund, urma să acționeze ca o mină.
Pe 9 martie 1942, comandantul Armatei Interne, în urma testelor, a concluzionat că dispozitivul era de puțin folos ca MLM terestru. Ordinul a fost suspendat. Cu toate acestea, Ministerul de Război a încercat să îmbunătățească MLM-ul în mai multe moduri, inclusiv o versiune pentru distrugerea tancurilor și o versiune radiocomandată.
Beetle era acționat de două motoare electrice, câte unul pentru fiecare șină. Dar, în practică, Beetle nu putea trece prin cratere de obuze, pereți verticali de peste 45 cm sau pante de peste 45°. Dacă vehiculul se oprea în fața acestor obstacole, motorul său lua foc. Iar împotriva tancurilor, se dovedea prea lent. Statul Major Britanic a decis să oprească experimentele ulterioare cu acest tip de vehicul.
Americanii au testat și vehicule similare cu radiocomandă, numite „Salamandre”. Acestea erau destinate depășirii obstacolelor, debarcării trupelor și curățării minelor. Dar nici eforturile lor nu au depășit experimentele.
Așadar, ce mijloace se folosesc astăzi pentru distrugerea câmpurilor minate? Torpilele terestre nu au fost dezvoltate în continuare. Acest lucru se datorează vulnerabilității lor ridicate la focul inamic, dificultății de țintire și costului relativ ridicat. Acestea au fost înlocuite cu mijloace mai eficiente, în special, încărcături extinse de deminare și sisteme multiple de lansare a rachetelor. Iată, de exemplu, cum arată încărcătura extinsă britanică „Giant Viper”: este un furtun din material textil dens încărcat cu explozibili. Este montat pe o remorcă, care este remorcată către câmpul minat de un tanc sau de un transportor blindat de trupe. Un grup de opt rachete propulsive este atașat la o șină specială; atunci când sunt lansate din tanc, aceste rachete trag întreaga „Viperă” încărcată cu 1.300 kg de explozibili. Încărcătura extinsă cade pe câmpul minat și este detonată de o parașută de frânare atașată la coada „Viperei”. Aceeași parașută împiedică „vipera” să se îndoaie. Bang! Și un pasaj prin câmpul minat, lat de șapte metri și lung de 180 de metri, este gata.
Cu toate acestea, ideea vehiculelor de luptă controlate de la distanță nu a dispărut, iar în ultimii ani, Statele Unite și alte câteva țări au lucrat intens pentru a crește eficiența tancurilor folosind vehicule controlate de la distanță. Scopul era de a completa tancurile de luptă cu tancuri robotizate, controlate de echipajul tancului prin radio. Roboții urmau să fie capabili să funcționeze autonom (independent) sau chiar controlați dintr-un elicopter. Acești roboți urmau să efectueze recunoașteri înaintea valurilor de atac ale tancurilor, să transmită informații către vehiculele de comandă și să fie echipați cu capacități antitanc și antitanc. Aceștia urmau să opereze la distanțe de până la cinci kilometri.
Este posibil să fie înarmate cu artilerie, posibil chiar cu focoase nucleare de mică putere, și echipate cu radar, radiogoniometre termice și echipamente de televiziune și radio. Se pare că astfel de activități se desfășoară în secret, iar informațiile despre acestea sunt foarte puține.
În urmă cu câțiva ani, Statele Unite au dezvoltat un alt vehicul telecomandat, un tanc de deminare. Scopul său este de a crea pasaje în câmpurile minate pentru tancurile de luptă. În acest scop, este echipat cu mai multe încărcături explozive extinse.
În viitor, preconizăm apariția unor tancuri robotizate complet automatizate, echipate atât cu capacități de căutare, cât și de atac. Controlate de la un post de comandă de la distanță, acestea ar putea opera în locul tancurilor cu echipaj uman sau cu mult înaintea lor. Ar fi deosebit de utile în situațiile care implică arme de distrugere în masă.
Aici gasiti sursa traducerii de mai sus si imaginile lipsa
https://www.e-reading.life/bookreader.php/1005952/Tehnika_i_vooruzhenie_1999_07.html
@ habarnistul
Pana la urma ce crezi despre imaginile publicate?
Caudillo says:
10/04/2026 at 11:38 pm
Surse rusesti topwar despre teletank
https://en.topwar.ru/72273-pervye-roboty-na-frontah-vtoroy-mirovoy-voyny.html
http://topwar.ru/uploads/posts/2015-04/1428020771_ttu.gif
http://topwar.ru/uploads/posts/2015-04/1428020771_ttu.gif
There are a total of two known cases of the actual use of teletankov in combat conditions. For the first time, Soviet teletanki were used in February 1940 during the war with Finland. Machines were used in the area of Vyborg. Before the advancing line tanks, a number of TT-26 teletanks were launched. However, most of them simply stuck in the funnels from the shells and was destroyed by fire Finnish 37-mm anti-tank guns “Bofors”.
https://en.topwar.ru/2181-teletanki-sssr-vo-2-j-mirovoj.html
http://topwar.ru/uploads/posts/2010-11/1289312314_1288760899_9.jpg
In the Soviet-Finnish war 1939-40gg. for the first time in stories Soviet troops used radio-controlled tanks XTT-26 (chemical teletank) – 26, in some sources it is called OTT-26 (flame-thrower))
Nu am o parere preconceputa despre imaginile cu pricina ( incadrare , luminozitate , linia orizontului , focalizare , rezolutie , tonurile de gri corespund cu epoca , mesaj artistic etc ) , m-am bazat pe mesajul citat mai sus si am facut o simpla cautare online sa aflu ce au avut de spus sovieticii despre torpilele terestre .
Imaginile par autentice .
Rezultatul este impresionant , torpilele terestre erau ( oarecum ) echivalentul dronelor din prezent .
Desigur , aveau nevoie de operator uman pentru selectarea tintei si darea focului , in epoca WW2 nu exista AI , fibre optice si termoviziune multispectrala iar explozivii britanici de tip RDX erau scumpi .
Incarcaturile termobarice erau la inceput de drum , Germania folosea praf de carbune brun de Silezia si o mica incarcatura de imprastiere in armosfera , dupa care urma explozia secundara de Torpex .
Rezultatul era nimicitor : unda de soc de la Torpex aprindea praful de carbune si in acest fel prelungea durata exploziei si consuma tot oxigenul din zona .
Goliath era o arma de temut …
@habarnistul
Crezi că putea industria românească în WW2 să producă în serie “torpile terestre” ?
Cele două imagini de pe secretprojects,puse și de Ionica Fonoch, nu îmi dau seama ce ar putea reprezenta, poate vreo testare românească a unei “torpile terestre”
Caudillo says:
01/05/2026 at 7:53 am
@habarnistul
Crezi că putea industria românească în WW2 să producă în serie “torpile terestre” ?
Da , tehnologiile folosite in WW2 permiteau o productie de serie a unei torpile terestre . Cu siguranta o carcasa nituita din tabla de otel de 10 sau 12 mm , un motor de motocicleta in 2 timpi , senile din cauciuc , 400Kg de trotil , circuite de comanda etc erau diponibile industriei de atunci . Nu va ganditi la cine stie complicatii tehnice , deoarece totul era de unica folosinta .
@habarnistul,
Mi ar placea sa mai discutam pe speță.
Din câte îmi amintesc, vorba unui mare general, șef de al meu, Anzeiheimarul lucrează, dar parca Romania a încercat să construiască ceva omolog pentru săniile sovietice propulsate de elice și nu a reușit.
Dar mai discutam.
Mie mi se pare evaluarea capacității industriei românești WW2 prea optimistă, dar poate greșesc
Traducere Google:
În timpul războiului, au existat ținte care necesitau tactici și echipamente speciale pentru a fi aruncate în aer. Aceste ținte includeau blocuri, tancuri îngropate, baterii puternice de artilerie, poduri și obstrucții cauzate de
epava câmpurilor minate.
Pentru a depăși astfel de dificultăți, proiectanții germani au dezvoltat un tanc mic,
care era fără echipaj și ghidat prin intermediul telecomenzii.
Numit Goliat, acest tanc mic avea o înălțime de doar 67 cm. Era folosit
exclusiv ca vehicul special de pionierat (Pionier-Sondergerat). Era capabil
să transporte o încărcătură explozivă de 90,7 kg, ceea ce este echivalentul a 90 kg.
Au fost utilizate două metode de telecomandă. Una era prin derularea unui
cablu special de telecomandă cu trei fire în spatele tancului până la poziția de control,
iar cealaltă era prin unde wireless normale. La început, au apărut anumite dificultăți
și eșecuri cu dispozitivele de telecomandă, dar după câteva
teste, aceste defecțiuni au fost remediate, iar tancurile Goliath au obținut ulterior rezultate bune.
Două dintre specialitățile lor erau curățarea câmpurilor de mine pentru a face loc unei
înaintări sau îndepărtarea blocajelor rutiere incomode plasate de
inamic. Au câștigat denumirea de Transportoare de Telecomandă sau Ferngelenkt
Lastenträger. Erau ușor de transportat și foarte valoroase prin faptul că
erau practic imune la atacurile cu arme ușoare sau grenade de mână.
În total, au fost construite două modele ale tancului Goliath. Primul, denumit
Goliath-B-1-A, era alimentat de un mic motor Otto. Era controlat prin radio și
avea o rază de acțiune de aproximativ 1.000 de metri.
Al doilea tip, denumit Goliath B-1-B, avea un mic motor electric care
primea energie prin intermediul a două baterii de doisprezece volți. Acest ultim model
folosea firul special cu trei fire pentru a primi mesajele de control sau „comandă” de la postul de unde plecase.
Ambele tancuri aveau aproximativ 1,8 metri lungime și 55 cm lățime. Ambele cântăreau
aproximativ 320 kg, inclusiv încărcătura lor de explozibili.
Erau rapide și eficiente, oferind inamicului puțin timp pentru a le distruge,
viteza maximă fiind în jur de 32 km/h.
Unul dintre motivele pentru care au avut atât de mult succes este că erau practic
invulnerabile la focul inamicului, în principal datorită dimensiunilor lor foarte mici și în special
suprafeței frontale minuscule pe care o prezentau tunarilor aliați.
În afară de această suprafață frontală mică, erau foarte joase și aproape de
sol, ceea ce însemna că erau practic în siguranță de atacul tunurilor mai mari.
Existau foarte puține tunuri de câmp care puteau avea țevile suficient de apăsate pentru a trage asupra unei ținte atât de mici.
Aliații au trebuit să se bazeze pentru distrugerea lor pe focul de arme ușoare, grenade și bazooke, dar din cauza armurii și mobilității Goliatilor, acestea au avut rareori succes.
Traducere Google
Tancul B-IV a fost unul dintr-o serie de tancuri concepute pentru a îndeplini un scop specific.
Avea sarcina de a transporta o încărcătură explozivă grea până la o țintă care nu putea fi
distrusă de focurile de armă.
Purtând un container mare cu explozibil puternic în față, acesta era condus până
aproape de țintă. Șoferul trecea apoi la radiocomandă și se deplasa pentru a
se întoarce la propriile linii.
Încărcătură era eliberată prin radio, iar apoi tancul era ghidat înapoi la propriile
linii prin aceeași metodă. Încărcătură putea fi detonată fie prin radiocomandă,
fie prin deschiderea sau modificarea capacului în vreun fel.
Încărcătură putea fi, de asemenea, degajată în cazul în care vehiculul făcea o întoarcere bruscă
neașteptată. Acest lucru atenua riscul ca încărcătura explozivă să fie transportată
înapoi la propriile linii în cazul în care tancul era lovit de focurile de armă inamice după ce
șoferul se deplasase.
Tancul purtător B0IV avea aproximativ 3,3 metri lungime, 1,2 metri înălțime și 1,8 metri lățime.
Cântărea aproximativ 4 tone și jumătate și transporta o încărcătură explozivă de aproximativ
720 de livre.
Era un aparat neprețuit, deoarece nu numai că aducea la îndemână o țintă pe care focul de armă obișnuit nu o putea face față, dar evita și riscul de a pierde
mulți oameni. Putea să-și ducă încărcătura chiar până la o țintă și să o depună, cu un singur
om care să ducă întreaga operațiune, în timp ce ar fi putut avea nevoie de
până la opt comandouri pentru a îndeplini o misiune similară pe jos.